La 3 mai 1944 a început una dintre cele mai negre pagini din istoria orașului Cluj: ridicarea forțată a evreilor și internarea lor în ghetou. În dimineața acelei zile, echipe mixte formate din civili și jandarmi maghiari au pătruns în locuințele evreilor din Cluj și din localitățile limitrofe. Oamenii au fost scoși brutal din case și adunați inițial în fața Sinagogii Neologe de pe strada Horthy Miklós nr. 21 (astăzi strada Horea).
De aici, mii de suflete – copii, femei și bărbați – au fost escortate sub pază înarmată către nordul orașului, în cartierul Iris, aflat atunci in afara orașului. În acele vremuri, drumul spre ghetou era cunoscut sub numele de Calea Chinteni (astăzi strada Oașului), o arteră care atunci era prăfuită și mărginită de fabrici, fiind simbolic redenumită imediat după război, pentru o scurtă perioadă, „Calea Deportaților”.
Ghetoul a fost improvizat în incinta Fabricii de Cărămidă „Iris” (situată în apropierea străzii Fabricii de Zahăr). Fabrica deținea șoproane lungi, folosite anterior pentru uscarea cărămizilor. Acestea au fost utilizate ca „adăpost” improvizat pentru cei 18.000 de evrei, deși nu aveau pereți laterali, podele sau facilități sanitare, oferind doar o protecție minimă împotriva ploii.
Teroarea și condițiile inumane
Înainte de a ajunge la Cluj, mulți evrei din județ au trecut prin experiențe traumatizante. La Huedin, de exemplu, aceștia au fost închiși în beciuri și supuși torturilor. Aceste interogatorii brutale aveau loc adesea în spații improvizate, cum ar fi beciurile unor clădiri publice sau chiar in casele evreilor, pentru ca strigătele victimelor să nu fie auzite de restul populației.
Odată ajunși în ghetoul din Cluj, violențele au continuat. Autoritățile, sub îndrumarea specialiștilor SS, au recurs la interogatorii brutale și anchete barbare pentru a-i forța pe internați să divulge locul unde își ascunseseră obiectele de valoare.
Condițiile de viață din ghetou erau de neconceput: peste 18.000 de oameni trăiau sub cerul liber sau înghesuiți în șoproanele destinate uscării cărămizilor, fără condiții minime de igienă. Hrana era distribuită o singură dată pe zi, iar foamea și bolile au devenit rapid realități.
”Deportarea și „Trenul lui Kasztner
Incepand cu data de 3 mai, pana in 25 mai au stat inghesuiți si in condiții inumane peste 18.000 de oameni.
Viața în ghetou era marcată de o lipsă totală de predictibilitate, cu excepția foamei. Hrana se distribuia o singură dată pe zi, constând de obicei într-o supă subțire și o porție mică de pâine (aprox. 150-200 grame). Cozile pentru mâncare erau imense, iar mulți internați, slăbiți de boală sau tortură, nu mai apucau să fie serviți. Apa era, de asemenea, insuficientă, existând doar câteva robinete pentru mii de oameni, ceea ce a dus rapid la condiții sanitare catastrofale.
Paza era de o brutalitate extremă, fiind asigurată de jandarmeria maghiară sub comanda poliției clujene (condusă de László Liptay). Ghetoul era încercuit cu sârmă ghimpată, iar jandarmii patrulau constant, având ordin să tragă în oricine se apropia de gard.
În incinta fabricii fusese stabilit un sediu de tortură, numit „monstrul” sau „camera de anchetă”, unde ofițeri specializați (precum faimosul și crudul detectiv clujean Sárvári) coordonau interogatoriile pentru extragerea bunurilor. Contactul cu lumea exterioară era strict interzis. Orice încercare a localnicilor de a arunca alimente peste gard era pedepsită cu moartea sau cu internarea imediată în ghetou.
Înceoând cu data de 25 mai au inceput primele transporturi, si au continuat până 9 iunie 1944. Au fost organizate șase transporturi feroviare, astfel:
- 25 mai: Primul convoi (3.130 persoane).
- 29 mai: Al doilea convoi (3.417 persoane).
- 31 mai: Al treilea convoi (3.270 persoane).
- 2 iunie: Al patrulea convoi (3.100 persoane).
- 8 iunie: Al cincilea convoi (1.783 persoane).
- 9 iunie: Ultimul convoi (1.447 persoane).
Dintre aceștia 16.148 de evrei clujeni au fost deportați la Auschwitz-Birkenau.
În acest peisaj al disperării, au existat și rare momente de salvare. Câteva sute de persoane au reușit să treacă frontiera în România, beneficiind de sprijinul unor organizații sioniste sau al unor localnici curajoși. Un caz aparte îl reprezintă „Grupul Kasztner”: în urma negocierilor dintre jurnalistul clujean Rudolf Kasztner și oficialul nazist Adolf Eichmann, 388 de evrei din Cluj au fost transferați la Budapesta și, ulterior, aproximativ 1.700 de persoane (inclusiv lideri religioși și intelectuali) au fost salvate, ajungând cu un tren special în Elveția, în schimbul unor sume considerabile de bani.
Moștenirea unei comunități distruse
Impactul tragediei este vizibil în cifre. Dacă în 1930, în Nordul Transilvaniei trăiau aproximativ 150.000 de persoane de religie mozaică, după război, doar o mică parte s-au mai întors la Cluj. În 1947, în oraș mai trăiau circa 6.500 de evrei, mulți dintre aceștia alegând ulterior să emigreze în Israel sau în Occident în perioada regimului comunist.
Astăzi, memoria celor peste 16.000 de clujeni trimiși spre moarte rămâne o lecție dureroasă despre consecințele urii și ale intoleranței.
Binecuvântată sa le fie amintirea! Z”L