O istorie succintă a evreimii clujene

În primele zile din aprilie germanii au ordonat înființarea Consiliului Evreiesc (Judenrat) prezidat de avocatul József Fischer, președintele comunității evreiești de rit neolog, fost membru în Parlamentul României.

Membrii Consiliului Evreiesc erau: Akiba Glasner, rabinul ortodox și Mózes Weinberger, rabinul neolog, dr. József Fenichel, medicul șef al Spitalului Evreiesc, Gyula Klein, președintele consiliului școlar, Ernő Marton, fost redactor șef al cotidianului Új Kelet și Zsigmond Léb, președintele comunității de rit ortodox. Directorul de bancă József Moskovits a ocupat funcția de secretar șef, iar avocatul Dezső Hermann, cea de secretar al Consiliului Evreiesc din Cluj. Acest organism avea sarcina de a asigura comunicarea fără sincope cu autoritățile germane și maghiare, strângerea și predarea banilor și valorilor pretinse de aceste autorități, respectiv efectuarea muncilor solicitate de autorități. Într-un cuvânt îndeplinirea riguroasă a instrucțiunilor. În fiecare zi József Fischer prelua instrucțiunile de la cartierul general al Gestapoului, inițial de la Hauptsturmführerul SS Walter Stroschneider, iar apoi de la un ofițer german pe nume Roeder (Röder). Germanii au reorganizat de mai multe ori Consiliul Evreiesc. Dr. József Fenichel, convocat la serviciul medical, și Zsigmond Léb, exceptat pentru invaliditate de război, au fost înlocuiți cu Sándor Lilienthal, respectiv industriașul Jenő László. La sfârșitul lunii aprilie, cu prilejul deplasării la Cluj al lui Dieter Wisliceny – membru al Sonderkommando-ului de la Budapesta și trimis al lui Eichmann – consiliul a fost lărgit cu trei noi membri: Ernő Kasztner (fratele lui Rezső Kasztner), Pál Klein (cumnatul lui Joel Brand) și Jenő Weiss (cumnatul lui József Fischer). În același timp au fost scoși din consiliu cei doi rabini, fiind reintrodus Zsigmond Léb. Consiliul Evreiesc din Cluj a luat cunoștință din timp, din mai multe surse, de scopul real al ghetoizării și s-a aflat în legătură permanentă cu Rezső Kasztner care pregătea la Budapesta plecarea celor care urmau să fie exceptați de la deportare, în schimbul unei sume de bani. Potrivit unor surse, membrii consiliului nu au încercat să utilizeze alte căi posibile de salvare – care le-ar fi stat la dispoziție – pentru că aveau încredere în succesul demersurilor lui Kasztner. Consiliul a corespuns așteptărilor autorităților germane și maghiare, descurajându-i pe evreii din oraș de a încerca să se refugieze în România, respectiv de a opune orice formă de rezistență. Prin răspândirea și întărirea știrilor false legate de transportarea tuturor evreilor la munci agricole în zona Kenyérmező au asigurat punerea în aplicare a ghetoizării și deportării evreilor, fără nici o piedică. Deși la instructajul care a avut loc în 16 aprilie 1944, la cartierul general al lui Adolf Eichmann din Budapesta, József Fischer și-a putut da seama de soarta pe care urma s-o aibă populația evreiască și – fără nici o îndoială – ginerele său, Rezső Kasztner, îl informase în ceea ce privește desfășurarea probabilă a evenimentelor, Consiliul Evreiesc din Cluj nu a organizat și nu a încurajat nicio acțiune de salvare. Potrivit unor opinii, motivul acestei atitudini se explică prin faptul că una dintre condițiile pactului dintre Kasztner și Eichmann era ajutorul dat în derularea fără incidente a concentrării întregii evreimi clujene. Totuși, în ciuda recomandărilor consiliului evreiesc, vreo două sute de izraeliți clujeni au reușit să se refugieze în România. Printre ei s-au numărat şi conducători evrei precum, Ernő Hátszegi, membru al comisiei de salvare, Mózes Weinberger, prim-rabinul neolog, ziaristul şi politicianul Ernő Marton, membru al consiliului evreiesc, persoane care – neavând, probabil, suficientă încredere în pactul Kasztner‒Eichmann – au ales, în ultimul moment, alternativa trecerii ilegale a frontierei cu România. Mai târziu, Mózes Weinberger a afirmat că încă de la începutul lunii aprilie Consiliul Evreiesc din Cluj ar fi avut intenția de a-i trimite în România pe Ernő Marton și Jenő László în scopul de a căuta acolo ajutor pentru evreimea aflată în necaz, însă apoi Judenratul ar fi renunțat la această idee. Potrivit celor relatate de fostul prim-rabin neolog, în ajunul ghetoizării – cu două ore înainte de ora interdicției evreilor de a ieși din casă – ar fi fost vizitat de însuși József Fischer care l-a rugat să treacă ilegal frontiera cu România și să ducă la îndeplinire cele convenite la începutul lunii aprilie. De atunci povestea relatată de Weinberger a fost dezmințită de mai multă lume. De pildă, Hanna Ganz, cea care i-a ajutat pe prim-rabinul neolog și pe soția lui să fugă în România, a negat că Weinberger ar fi trecut frontiera maghiaro-română în calitate de emisar special, spunând că „nu era vorba decât de fuga peste frontieră a soților Weinberger”. După război supraviețuitorii clujeni au condamnat public atitudinea lui Weinberger, reproșându-i că în 2 mai își liniștea enoriașii spunându-le că nu aveau nici un motiv să încerce să fugă în România, dar în seara aceleiași zile trecea ilegal granița împreună cu soția sa, lăsându-și de izbeliște chiar și părinții care au pierit la Auschwitz. (În ciuda acestui fapt, după 1990 prim-rabinul neolog de odinioară a revenit la Cluj unde – cu ajutorul unor naționaliști români a înființat în cadrul universității un institut de iudaistică purtând numele său: Moshe Carmilly.)